Copii şi salcii la Florii

Prezenţa copiilor este permanentă în icoana praznicului, unul sau doi suiţi în copac, finic, pentru a tăia ramurile necesare iar unul înaintea asinului aranjând hainele și stâlpările puse pe cale pentru a călca pe ele Mîntuitorul, Care stă pe asin. Copiii sînt simbolul nevinovăției şi al curăţiei sufleteşti care deşi datorită vârstei lor nu pot să facă prea multe dar aduc laudă lui Dumnezeu, mai mult decât cei înaintați cu vârsta anilor dar gârboviți de povara păcatelor, a împietririi inimilor. Prezenţa și fapta lor au fost spuse mai dinainte de prooroci cu privire la Intrarea Domnului în lerusalim (Ps. 8, 3). Aceştia au întâmpinat cu strigăte pe Mântuitorul la intrarea în Cetate, deși Evangheliile nu menționează; se întelege de la sine că de la o asemenea adunare ei nu puteau lipsi și, mai ales ei, copiii, prezenţi ca în toate împrejurările de acest fel, ei au strigat și după ce Mântuitorul a intrat în lerusalim și apoi în templu; strigătele lor nevinovate, sincere au făcut însă pe arhierei şi cărturari să se mânie și să reproșeze Mântuitorului (Mt. 21, 15).

Asinul care poartă pe Mântuitorul pășește mâncând din ramurile de copaci așternute de mulţimi. Zugravul-teolog a înfățișat în acest fel asinul pentru a arăta că Intrarea Mântuitorului în Ierusalim, triumfală, se face nu ca a oamenilor veacului vrednici de o asemenea intrare, călări pe cai; Mântuitorul folosește asinul, cel mai umil animal, şi acesta, păşind în toată voia lui, biruit de frăgezimea ramurilor de copaci şi nu este nici măcar condus de cineva pentru a da faptului un aspect de intrare triumfală,  solemnă; nu era nevoie de aceasta pentru că cei care au ieşit în întâmpinarea Împăratului lui Israel nu erau mânaţi de măreţia din afară a faptului, care lipsea cu totul, ci mulțimile erau mânate, să întâmpine cu bucurie, de Duhul Sfânt, Care stăpânea în acel moment inimile lor, ale celor fără răutate. Compoziţia icoanei, cortegiul evenimentului se desfășoară nu cum ne-am fi așteptat, realist, pe orizontală ci pe verticală; chiar şi acolo unde orizontala este mai întinsă, nu cu mult decât verticala, se desfășoară tot într-un cadru pe un plan adunat, cu o tendinţă de înălţare ; aceasta pentru a sugera ideea și învăţătura teologică a faptului dumnezeiesc de coborâre a lui Dumnezeu la om, la oameni, „ca toţi să fie una“ și să-i ridice din adâncul păcatului la înălţimea împărăției celei cerești. Arhitectura clădirilor Cetăţii Ierusalimului ca și muntele, se desfăşoară pe verticală ; muntele este înfățișat cu piscuri abrupte, foarte înalt pentru a sugera ideea de înălţare spre cele înalte, de înnoire şi bucurie a întregii lumi.

Numărul mulțimilor care au întâmpinat pe Mântuitorul este redus la minimum cuprinzând totuși toate stările sociale și vârstele: copii şi vârstnici, femei și bărbaţi, fariseii şi cărturarii, înfățișând pe fiecare cu starea sa sufletească cu care a participat la dumnezeiescul fapt al Intrării Domnului în Ierusalim; este geniul artei icoanei și învăţătura Bisericii Ortodoxe privind teologia sa vizuală aceeaşi sobrietate pe care o vedem și în Sfînta Scriptură, mai în Sfânta Evanghelie.

Intrarea Domnului în Ierusalim, petrecându-se a doua zi, după Sâmbată, în ziua cea dintâi a săptămânii, Duminica, această Duminica este numită în cărțile de slujbă Duminica Stâlpărilor, pentru că Mântuitorul a fost întâmpinat cu stâlpări, ramuri de finic alți copaci existenti în Ţara Sfântă. Poporul nostru dreptcredincios numește de obicei această Duminică, și este menţionată încă din  vechime şi în cărţile de slujbă, Duminica Floriilor sau Floriile. Totodată în vorbirea obișnuită poporul nostru nu zice Duminica Stâlpărilor.

 Potrivit rânduielii liturgice, în această zi sunt aduse la biserică ramuri de salcie care la timpul său sunt binecuvântate printr-o rugăciune specială și apoi împărţite credincioşilor pe care le ţin în  timpul slujbei și apoi le iau cu ei acasă, şi le păstrează, folosindu-le pentru nevoile duhovnicesti ale familiei şi cuprinsului gospodăriei.

Smicelele, ramurile de salcie aduse în Duminica Floriilor, sunt în stare de vegetație înaintată, cu acei „mâţișori“ care sunt, din punct de vedere botanic, florile lor deci salcia este înflorită, semn sigur al venirii primăverii, când întreaga fire amorţită în timpul iernii începe să revină la viaţă, să învie. Deci aducând în Duminica Stâlpărilor ramuri de salcie înflorită zicem că de aici poporul nostru a dat Duminicii Stâlpărilor denumirea de Duminica Floriilor.

Mai este şi o altă explicaţie, potrivit căreia denumirea de sărbătoarea Floriilor, dată Duminicii Stâlpărilor, intrării Domnului în Ierusalim, vine de la o sărbătoare a romanilor, Floralia, adică sărbăioarea închinată florilor sau zeiței florilor, sărbătoare care avea loc, cum era si firesc, la început de primăvară când începeau să înflorească pomii și iarba câmpului. Îmbisericirea unei asemenea sărbători era un lucru obișnuit în viaţa strămoșilor noștri care au îmbrăţișat creştinismul nu numai în timpul apostolic, cel mai devreme, dar şi cu cea mai mare ușurință de asimilare ca cei care aveau o credinţă aproape monoteistă, adică henoteistă, cum bine se ştie. Creștinismul nostru a încreștinat „colindele“ şi mai ales sărbătorile păgâne închinate soarelui, înglobând această sărbătoare celei a „Soarelui dreptăţii“, lui Hristos Dumnezeu, îndeosebi Naşterii Domnului ; această sărbătoare păgână nu era în religia nerevelată altceva decât o înstrăinare a închinării primilor oameni Făcătorului cerului și al pământului, Celui care a făcut luminători pe tăria cerului în ziua a patra, închinare prin care, ca urmare a păcatului, omul a cinstit făptura în locul Făcătorului ei (Rm. 2, 25).

Deși florile salciei nu sunt atât de atrăgătoare sau prea parfumate faţă de multe altele, totuși poporul nostru care folosește ramurile de salcie înflorită în Duminica Stâlpărilor a numit sărbătoarea, Duminica Floriilor sau simplu Floriile , aceasta pentru a exprima bucuria mare a sărbătorii pe care o trăieşte și mai ales mesajul teologic-bisericesc al sărbătorii : înnoirea, învierea pe care nu poate să o simbolizeze și exprima în chipul cel mai plenar decât floarea. Firea omului pământului nostru strămoșesc, firea florei ţării noastre clocotește în chip tainic și izbucnește în chip vădit de bucuria primăverii, atât a celei a firii neraţionale cât și mai ales a firii raţionale, a omului, fiul credincios al Bisericii moşilor și strămoşilor noştri. În această zi de Florii numărul mare de credincioşi, și în zilele oare urmează, se înnoiește și se umple de nemărginită bucurie prin Sfânta Taină a Spovedaniei și apoi a Cuminecăturii, precum bucuria întâmpinării Domnului când a intrat în Ierusalim a fost prelungită şi după intrarea Sa în Sfânta Cetate, în Templu, prin glasul copiilor care strigau : „Osana“, așa și bucuria Floriilor, a Intrării Domnului în Ierusalim este prelungită deci în zilele următoare primind pe Domnul euharistic în trupurile şi sufeţele lor curăţite prin Sfânta Taină a Spovedaniei.

Dacă icoana Intrării Domnului în Ierusalim plasticizează, înfătişează, în linii şi culori, faptul dumnezeiesc descris de cuvintele Evangheliei, întipărind deci mai limpede chipul şi mesajul praznicului, denumirea de Florii vine să îmbogăţească și să sublinieze înţelesul adânc duhovnicesc al faptului dumnezeiesc și la care facem părtaşă şi firea lumii florale, a florei pământului nostru strămoşesc. Suntem singurii care facem părtaşă sărbătorii flora sub chipul ei plenar: în starea de înflorire. În toate Bisericile creștine sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim se numeşte simplu Duminica Stâlpărilor. Înţelegem şi de aici mesajul icoanei, acela de a înfăţișa chipul lumii înnoite; orice sărbătoare împărătească —praznic  împărătesc — este un fapt duhovnicesc de înnoire, de restaurare, de întoarcere a chipului lumii la frumuseţea cea dintâi, prin harul lui Dumnezeu adus de întruparea Sa.

Pr. Marius Botez