Icoana Învierii Domnului

Învierea Domnului, cea mai mare Sărbătoare a Creștinătății, s-a prăznuit încă din perioada apostolică, la Ierusalim, ca expresie a bucuriei credincioșilor creștini care deveneau părtași prin credință și har la bucuria lui Hristos. Denumirea populară de Paști (având originea etimologică din ebr. pesah și gr. pasha însemnând trecere) este legată de sărbătoarea din Vechiul Testament a eliberării poporului evreu din robia egipteană, de trecerea poporului prin Marea Roșie spre țara făgăduinței. Pentru noi, creștinii, Paștile înseamnă trecerea lui Hristos și a noastră de la moarte la viață, ieșirea noastră din robia păcatului și a morții și trecerea împreună cu Hristos la libertatea și viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru a se evita suprapunerea și confuzia cu Pesah-ul iudaic, data Praznicului Învierii Domnului a fost oficial stabilită, în conformitate cu tradiția timpurie, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, și anume: în prima duminică de după luna plină de după echinocțiul de primăvară (21 martie) .

Învierea lui Hristos s-a petrecut în dimineața următoare celei de-a șaptea zi, Sabatul, adică la începutul primei zile a săptămânii. De aceea lumea creștină sărbătorește prima zi din săptămână ca început al vieții celei noi care a strălucit din mormânt. Primii creștini au numit această zi nu prima, ci a opta, „căci este prima din numărul celor care urmează și a opta după numărul celor care o preced - cea mai mare zi dintre toate” . Nu este numai o comemorare a zilei în care s-a petrecut istoric învierea lui Hristos, ci este și începutul și prefigurarea vieții veșnice viitoare a făpturii renăscut, ceea ce Biserica numește a opta zi a creației. Pentru că, așa cum prima zi a creației a fost începutul zilelor în timp, tot așa, ziua învierii lui Hristos este începutul zilelor din afara timpului, adică un semn al tainei vieții viitoare, a împărăției Duhului Sfânt, unde Dumnezeu este „toate în toți” .

Momentul însuşi al Învierii Domnului nu este niciodată descris ca atare în Evanghelii, ceea ce face ca iconografia ortodoxă, următoare fidelă a acestora să păstreze şi ea tăcerea în spiritul celui mai adânc respect faţă de Taină. Absenţa redării momentului Învierii arată caracterul său de nepătruns pentru mintea omenească, imposibilitatea de a-l cuprinde pe deplin şi a-l descrie în limitele percepţiei noastre fizice.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos afirma: „Biserica a rânduit să privească Pogorârea în Iad ca pe adevărata icoană a Învierii, de aceea icoana Învierii Domnului este considerată a fi în esență Pogorârea Sa în iad... Există și icoane ale Învierii în care este reprezentată arătarea lui Hristos înaintea femeilor mironosițe și ucenicilor. Icoana Învierii prin excelență este sfărâmarea morții, care s-a petrecut la Pogorârea lui Hristos în iad, când sufletul Său și dumnezeirea Sa au coborât în iad și a eliberat sufletele drepților din Vechiul Testament care Îl așteptau ca Izbăvitor” .

Iconografia ortodoxă cunoaşte însă mai multe reprezentări ale Învierii lui Hristos care privesc fie momentul ce precede Învierea cu trupul a Domnului – Pogorârea la iad –, fie momentele ce au urmat Învierii cu trupul a lui Hristos şi care sunt evidenţe empirice ale Învierii, mărturii istorice incontestabile: venirea mironosiţelor la mormânt şi vestirea îngerilor , venirea apostolilor Petru şi Ioan la mormânt, arătarea lui Hristos Mariei Magdalena, încredinţarea lui Toma, arătarea lui Hristos ucenicilor lângă lacul Tiberiadei. După cum bine se știe, Evangheliștii menționează un număr diferit de mironosițe și de îngeri. De aceea, în funcție de Evanghelia care stă la baza compoziției, numărul lor variază. Aceste diferențe nu constituie o contradicție. Părinții Bisericii, de exemplu Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Grigorie Palama, consideră că femeile mironosițe au venit la mormânt de mai multe ori și că de fiecare dată numărul lor era altul; așadar, fiecare Evanghelist vorbește numai despre una dintre veniri. În Evanghelia de la Luca nu se menționează deloc numărul lor. Așa se explică de ce în anumite icoane sunt cinci, șase sau mai multe. Însă, în majoritatea icoanelor, numărul lor nu este mai mare decât cel indicat în Evangheliile de la Matei și Marcu; adică două, după una, și trei, după cealaltă. Este important să se știe că legea ebraică, pentru care mărturia unei femei nu contează, recunoștea ca adevărat un eveniment dacă se baza pe mărturia a doi sau trei martori. Majoritatea icoanelor respectă aceste cifre, dar nu de puține ori vedem șase femei sau chiar mai multe .  Mai trebuie spus că la începutul erei creștine, când simbolul şi alegoria predominau în pictura catacombelor, Învierea lui Hristos era sugerată printr-o temă cu caracter prefigurativ: proorocul Iona ieşind din pântecele chitului. În privinţa acestei prefigurări, Hristos Însuşi spune: „că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Mt. 12, 40).

Icoana obișnuită de Paști e cunoscută sub numele de „Anastasis” (termenul grec pentru „Înviere”), reprezentându-L pe Hristos biruitor asupra iadului, a morții și luându-l cu El pe Adam. Motivul anastasis a început să fie folosit mai des în icoane într-o perioadă în care exista un interes crescând pentru mijloacele de reprezentare a lui Hristos în momentele morții și Învierii Sale.

Dionisie de Furna descrie cerinţele erminiei pentru ,,coborârea lui Hristos la iad” : ,, Iadul, ca o peşteră întunecoasă dedesubt de dealuri, şi îngeri, purtând veşminte luminoase, îl leagă cu lanţuri pe Belzebut, domnul întunericului, şi pe demoni, pe unii bătându-i, iar pe alţii gonindu-i cu suliţe; şi câţiva oameni, în pielea goală şi legaţi cu lanţuri, uitându-se în susşi multe lacăte [şi încuietoare] sparte, şi porţile iadului [de aramă] dezrădăcinate [şi aruncate jos], ir Hristos, având împrejur nemărginită lumină şi mulţi îngeri, calcă pe ele, cu drearta ţinând (de mână) pe Adam, iar cu stânga pe Eva. Şi de-a dreapta, Înaintemergătorul stând şi arătându-l pe Hristos şi lângă el pe David şi alţi drepţi şi împăraţi cu cununi şi cu coroane; iar de-a stânga proorocii: Iona, Isaia,  Ieremia, şi dreptul Abel şi mulţi alţii, toţi cu cununi (în jurul capului).”    iar pentru ,,Învierea lui Hristos ” : ,,Mormânt deschis puţintel, şi doi îngeri, cu veşminte [albe] strălucitoare, şezând la marginea mormântului; şi Hristos, călcând deasupra acoperământului mormântului şi binecuvântânt cu mâna dreaptă, ţine cu stânga in steag cu crucea de aur; şi mai jos de el, ostaşi: unii fugind, alţii zăcând pe pământ ca [nişte] morţi; şi (se văd) de departe [femei] purtătoare de miruri [ţinând în mâini năstrăpi cu miresme]”  

Icoana ,,Pogorârii la iad” este o reprezentare convenţional-simbolică a cărei alcătuire nu se bazează pe o relatare propriu-zisă a Evangheliilor, ci pe versete răzleţe din Vechiul şi Noul Testament, pe texte ale slujbelor liturgice, precum şi pe o veche scriere apocrifă – Evanghelia după Nicodim.

După ce a zdrobit şi a călcat în picioare porţile iadului „Mântuitorul a întins mâna, a făcut semnul crucii peste Adam şi peste toţi sfinţii şi, prinzând mâna dreaptă a lui Adam înălţându-se din iad şi ieşind din el, toţi sfinţii urmându-L” .

,,Sărbătoarea a sărbătorilor”,  Învierea dă un sens morţii lui Iisus pe cruce. Ea explică tot ceea ce precede şi tot ceea ce urmează. Fără ea, viaţa creştinului pierde orice sens. ,,Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică-i credinţa voastră…şi noi suntem mai de plâns decât toţi oamenii” Scrie apostolul Pavel (I Cor. 15, 14-19)

Pr. Marius Botez